Hrana
De cateva zile citesc Paler. O editie mai veche, pagini ingalbenite, neuniforme, scris inghesuit – economie de hartie dictata de politica economica a unor vremuri demult apuse? Pe atunci cartile costau in jur de 17 lei – vechi. De atunci am trecut prin zeci de mii, sute de mii, am taiat zerouri si am revenit la cateva zeci. Putin mai multe decat atunci dar tot zeci.
Dintotdeauna am fost inconjurata de carti. Multe, unele mostenite de pe vremea parintilor, altele cumparate la duzina – intr-un teanc de trei gaseai si una interesanta. In fiecare sambata dupa amiaza mergeam „pe Republicii” la vanat de ocazii si ceva raritati. N-am stiut niciodata de unde provenea zvonul, cert este ca se stia ca intr-o anume zi si la o anume ora va fi disponibila o anume cantitate de continut de calitate intr-un anume loc si intr-un anume fel, continut de multe ori interzis de regim si tocmai de aceea bine ascuns intre trei, patru carti vandute doar la pachet sau doar sub un nume fictiv.
Pe vremea aceea mi se parea amuzant, normal chiar, sa fie depus un oarece efort pentru a putea atinge comori inca nedescoperite de ceilalti. Pe vremea aceea banii nu erau cea mai mare problema, erau egali impartiti, castig asigurat in general pe viata. Pe vremea aceea cea mai mare problema era calitatea continututlui prezent pe piata. Cartile bune trebuiau profund cautate, dezprafuite, dezgropate de sub copertile altora, citite cu nesat pana la capat, apreciate in ritm lent, simtite, traite, momente rare cu cadente imposibil de anticipat.
Am crescut printre carti de la cea mai frageda varsta. Inainte de 6 ani mi se citeau lent cand timpul permitea un asemenea lux. Dupa 7 ani am devenit autonoma. Le-am devorat una cate una, la inceput „Povestile nemuritoare” mai incolo romanele politiste din seria „Enigma” si mai apoi multe altele.
Biblioteci am avut de cand ma stiu. Una in holul de la intrare – cum deschideai usa dadeai nas in nas cu ea spre muta uimire a trecatorilor ocazionali. Eu nu le intelegeam mirarea, o luam drept semn de politete sau doar ca simplu subiect de conversatie. Mi se parea normal sa dispui de o proprie biblioteca pe care sa o poti accesa cand iti e cheful in toi.
Cu timpul am inteles ca lucrurile nu respecta normalitati inchipuite de minti fragede de copil.
Azi bibliotecile-mi sunt distribuite. Cam in patru locuri, in trei limbi, in trei orase diferite si doua zari. Cartile-mi sunt multe, unele ingalbenite, altele mai putin, multe mostenite si inca necitite. Le descopar incet, tiptil, le ating timpul ascuns intre file … Kant, Toefler, Eliade, Cioran , Noica…
Ma plimb „pe Republicii” si-mi regasesc cu bucurie vechile librarii. Multe au ramas salase de cult, doar cateva s-au transformat in farmacii sau boutique-uri de lux. Au aparut si cateva noi, cu miros de betisoare chinezesti, ceaiuri aromate si vinuri scumpe.
Citesc Paler si ma regasesc undeva pierduta pe o carare paralela. Inteleg din ce in ce mai profund de ce
„Uitarea este o igiena necesara. Uiti asa cum te speli pe maini”
si de ce
„Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete”.
Da, nu există o altfel de fericire…
O afirmație făcută de R. Bach, autorul „Pescărușului”; Unii oameni mai numesc conștiința drept uitare.
Departe de mine gândul de a fi un fel de Gică-Contra, dar cred că fiecare găsește răspunsul care i se potrivește abia după ce-și pune niște întrebări interioare. De ce Gică-Contra? Pentru că ultimii ani îmi amintesc cu fericire de fericire…
Paler este de aviz ca „fericirea este sentimentul cel mai dificil de suportat” probabil tocmai de aceea prefera tristetea.
Mi-a plăcut! Şi mi-a plăcut şi „Nessun’ maggior dolore, che ricordarsi i tempi felice nella misericordia.” Dar aparţine altcuiva decât O. Paler. Lui Axel Munthe. 😉 Cred că aveam vreo 13 ani când am citit-o prima oară. Am reuşit să o recitesc pe urmă, prin 1977 sau 1978, în liceu… Pe Paler, l-am descoperit foarte târziu. Îl citeam în „Săptămâna” prin anii ’80 şi era cred, singura chestie care îmi plăcea de acolo, afară de rubrica de muzică… Dar ştiam atât de puţine despre el… Prima carte, am frunzărit-o prin 2002 sau aşa ceva. M-am apropiat ceva mai mult, din 2007, când am început să găsesc pasaje din scrierile lui, pe net…
Mulţumesc pentru recenzie şi amintirea unor obiceiuri tare dragi mie!
Da… am plecat departe… Îmi amintesc de o carte, îngălbenită, cum zici tu: Vercors – Pluta meduzei. Fără vreo legătură cu piesa lui Sorescu însă… Apoi Hemingway cu Fiesta. Galbene. Ca şi unele dicţionare ale Limbii Române… Da. aşa erau. Ediţii ieftine, pe hârtie de ziar… Acum, şi cele pe hârtie de ziar sunt scumpe. Şi acum ca şi atunci însă, renunţ uşor la mâncare dacă vreau o carte şi sunt pe „shoestring budget”. 😉 🙂
Privind literele mici si inghesuite insirate pe hartia subtire si aproape ingalbenita intre copertile firave pe care a trebuit intr-un final sa le lipsesc ca sa nu se naruie de tot, imi spuneam ca tocmai enorma diferenta intre valoarea continutului si lipsa de calitate a suportului materiala scoate in evidenta necesitatea efortului de a depasi forma si lipsa de brutalitate obligatorie pentru a mai putea prelungi (pic cu pic) efemera stare de beatitudine generata de gandurile inghesuit redate dar atat de pline de substanta). Un fel de exact opus a totului pus pe tava, impulsator de un minim de efort pentru a accesa valoarea. Alex Munthe : n-am avut inca onoarea , voi cauta.
> Message du 25/04/12 22:00
Axel Munthe – Cartea de la San Michele. O scriere tare stranie pentru acea epocă. Acuma, de când cu blogurile, presupun că e mai uşor de încadrat pe undeva. Feelingul transmis însă, l-am repetat când am citit „Magicianul” lui Fowler. Lectură plăcută şi spornică pe mai departe! 🙂
Pingback: BunDeCitit.ro
Nu-ți pot descrie bucuria pe care am avut-o atunci când am găsit-o pe Zenobia în biblioteca părinților după ce o căutasem ani la rândul prin anticariate.
Uneori uitam sa cautam in noi ceea ce cautam intai la altii. Si mie mi s-a intamplat de multe ori sa fiu tentata de o carte dintr-o librarie pe care o aveam, fara sa stiu , deja la dispozitie in propria biblioteca ..; dar cum era in partea „mostenita” nici habar nu aveam ce tezaur ascuns detineam.
Exact în termeni de tezaur, balaur, aur… e precum călătoria pe lumea cealaltă.
imi place acest crîmpei de raft (seamănă cu ale mele). îmi place plimbarea de pe Republicii (caut aceleaşi librării)…
Cu genul acesta de carti am crescut. Pe genul acesta de strada am visat. Genul acesta de sacralitate ma defineste.