Lumini si umbre


O lumina trecuta ca prin sita. Bej, imposibil de citit. Inchid ochii si astept sa treaca. Statiile. Relativ liniste sau relativ galagie, depinde care din jumatatile paharului e tintita. Langa mine, nimeni., in vagon nu mai mult de zece persoane. Global toropite.

La nici treizeci de secunde de somnolenta nelipsita exceptie de la regula isi face aparitia :

„Eu sunt depresiv.”

„Stii ce-i aia depresie, nu ?

” …” (Liniste)

*’E atunci cand esti trist.’

” …”    (Tot liniste)

„Stiai ca exista doua feluri de depresie ?”

„…”  ( Aceasi nonsalanta liniste)

„Exista depresie de scurta durata si depresia de lunga durata. Eu o am pe a doua, de doi ani”.

Vocea depresivului pare sa poate razbate tacerile relative fara prea multa greutate. Asa sunt unele voci, mai bine dotate din facere, fara nici un pic de efort reusesc sa se faca auzite. Ma gandesc la vocea mea. Si cand tipa pare ca tace.

Deschid ochii incet, cu discretia celui picat ca o pleasca intr-o conversatie strict personala. Privesc in stanga, dincolo de culoar catre geam, un tanar bronzat, saten si cret isi continua monologul. Pare sa creada ca individul din fata – un tip chel, inca tanar dar tacut – va putea vreodata plasa o singura opinie personala. Am vaga impresia ca impresia lui e la fel de vaga ca si a mea.

„Cand te-am vazut pe peron mi-am spus : „asta-i exact tipul de persoana de care am nevoie: simpatic si deschis. Cand am vazut doua locuri libere la geam, n-am ezitat si-ti propun unul. Nu-mi place sa calatoresc singur. Stii, sunt depresiv”

Individul capabil sa asculte orice si sa nu refuze pe nimeni zambeste tamp, probabil jenat. Am inca o impresie – probabil iar tampita dar imposibil de verificat – ca intreg vagonul se amuza. O piesa de teatru, un actor, o mobila pe post de decor si vreo zece spectatori. Si totul „pe gratis”. Ce poti cere mai mult de la viata ?

Statia mea. Cobor. Dupa circa o suta de pasi ma asez la coada. La „bus”.

(Defapt coada e mult spus, ar fi putut fi odata, cu multa imaginatie, intre timp nu e decat o mare de oameni ce dau discret din coate cu incetinitorul pentru a nu fi luati drept prost crescuti.)

Ma asez cuminte langa zid, sa-l sprijin. Minim patru minute, maxim nu se stie niciodata. In stanga mea, din ce in ce mai aproape de usa „cu deschidere automata la sosirea „busului” o negresa cu doi pusti simpatici foc. Colorat imbracati – probabil asa le place – si mult prea tacuti pentru varsta lor. Imi spun ca in sfarsit norocul imi va surade, in LINISTE.

Inca o vaga impresie vag decalata : uitandu-ma mai cu atentie la degetele tipei , negrasa mama, incremenesc. Ceea ce parea la inceput o simpla mangaiere materna, induiosator de materna, rostogolita prin buclele tepene ale puiului cel mare, o fetita de cel mult opt ani- imi dau seama ca e defapt o mangaierea cu scop precis si tinta in perpetua miscare. Inca unul , al doilea , iaca si-al treilea.

Simtindu-se privita cu stupoare, negresa mama isi opreste brusc „mangaierea” retragandu-si discret degetele criminale si ascunzandu-le bine ferite de vazul lumii, in buzunarele pantalonilor albi, contrastant de albi. Prada a fost de scurta durata dar cantitativ importanta. Un Pouxit mai putin si cativa de euro economisiti. Nu strica nicoidata pe timp de criza.

Imi parasesc discret sprijinul retragandu-ma cat mai departe „de usa „cu deschidere automata la sosirea „busului””. Prioritate parintilor cu copii relativ mici.

„Orasul luminilor”  isi are si el zonele sale de umbra. Nu trebuie sa le cauti cu lumanarea, vin singure la tine, cand iti e lumea mai draga. Se intampla relativ des sa soseasca in rafale. Si atunci nu trebuie decat sa te asezi cuminte-n coltul tau si sa astepti urmatorul „bus” sperand in tacere sa poti rata totusi din cand in cand ceva monologuri si mangaieri de timp de criza.

Categorie : Provocari
Etichete : , , , , , , , , , ,