Telefonul fara fir


Ea, frantuzoaica. Cu explicatii infocate dar doar in propria-i limba, o idee bine infipta in discurs si ceva pareri ajutatoare autoacceptate (din pacate prea putin argumentate, si chiar si atunci cu convingerea celui convins cu forta).  Eventual, cu eforturi si doar la cerere, ceva balbaituri subtiri si cu multe semne aditionale dintr-o engleza invatata (si uitata) de ceva timp.

El, rational, logic si total englez. Cu argumente bine impinse in fata si o droaie de intrebari cu talc. Pe limba lui, vorbita lent si apasat dar in general cam tot degeba pentru ea. Si mai ales hotarat sa nu cedeze pe motiv de compromisuri interculturale.

Si eu. Pe undeva la mijloc. Intr-o conversatie telefonica fara cap si fara coada. Ascultand si imaginand argumentele de pe malurile Senei in fata celor de peste Maneca. Ea convinsa dar total neconvigatoare, ascultand dar neintelegand. El, infipt foarte bine in logica argumentelor aduse, intelese dar greu de transmis mai departe. Si tot asa de cateva luni bune. Fiecare in lumea lui, imaginand doar argumentele celuilalt, interpretand.

Intr-un sfarsit, ea si el au decis sa se intalnesca in „tête à tête”. Timp de 3 ore s-au privit, s-au auzit dar au refuzat sa se inteleaga in continuare. S-au despartit fara urma de compromis lasand timpul sa rezolve restul.

Azi m-am vazut obligata sa-mi bag coada, fortata fiind sa inteleg pana la capat neintelegerea ( intelegerea-mi ramasese agatata pe undeva intre cele doua pachete de argumente,  cu o clara tendinta de acceptare a logicii englezesti). L-am intrebat deci pe el, cu scheme ajutatoare si m-am convins ca adevarul poate fi pe undeva la mijloc.

Raspunzand, el s-a convins ca logica englezeasca este inca perfectionabila si ca jumatate dintr-un raspuns se ascunde intr-o intrebare bine pusa, bine ascultata si bine inteleasa.

Totu’i bine cand se termina cu bine. Chiar daca cu 1 an intarziere …

Sursa foto : aici