Dictatura adevarului unic
Sa presupunem ca intr-un moment al vietii tale indraznesti sa iti dai cu parerea vizavi de o opinie, o idee , un fapt . Totul intr-un mod neostentativ, complet civilizat si lipsit de orice vulgaritate. Intr-un scop constructiv, interesat fiind de a culege cateva alte opinii ale unor „ceilalti” chiar daca complet „ne identitici” cu tiparele tale caci, in definitiv, scopul vizat nu este acela de a-ti culege elogiile propriei inteligente ci de a le imbogati cu alte experiente similare.
Sa presupunem ca ai presupus ca vei avea de-a face cu ceva oameni inteligenti – interpretare data prin prisma mastii virtuale expusa prin ceva vorbe cu talc imbrobodite de cei in chestiune.
Sa presupunem apoi ca ti se va raspunde – ori direct ori prin convorbiri odios intercalate undeva prin umbra ta – ca adevarul expus prin ideile lansate de tine este fals si chiar de-a dreptul idiot (provoc deci exist ?) si asta nu pentru ca s-ar putea argumenta intr-un mod civilizat pe baza unor schimburi de pareri si ceva experiente traite, ci pentru simplul fapt ca acel adevar al tau creat de o realitate pe care ceilalti nu o pot cunoaste fara ceva mai multe detalii si amanunte pe subiect, ei bine, adevarul tau nu este conform adevarului celorlalti. Cu alte cuvine, adevarul este unic si in proprietatea unui singur individ, imposibil de confruntat si expus unor alte pareri.
Sa presupunem in continuare ca iti expui, intr-un mod in continuare civilizat, revolta fata de acest tip de dictatura „autoproclamata”, impusa-ti fara permisiune si pe cai dosnice.
In acest punct al „aventurii” te-ai fi putut astepta la cel putin o incercare de regret privind vulgaritatea in necunostiinta de cauza a „ne mediocrilor” dar, surpriza ! Pe post de raspuns ti se va improasca o dedicatie personala, o asa zisa revolta „inteligenta” fata de tupeul tau de a te revolta sau, mai rau, te vei trezi tratat drept incapabil de a intelege si a contribui la dezlegarea „mrejelor” unor discutii mult prea inteligente pentru nivelul tau de mediocritate, purtate de oameni bineinteles extrem de inteligenti, deloc mediocri si absolut deloc stupizi.
Intr-un final te vei simti trimis la colt si crunt admonestat pentru indrazneala avuta de a nu te considera idiot si rebeliunea fata de sensurile unice ale adevarurilor altora.
Dar cum nu-ti sta-n fire de a sta in coltul tau asteptand sa(-ti) treaca sau a te consuma degeaba in latraturi inutile, vei prefera sa-ti spui ca „lumea asta mare” permite, inca, un loc caldut pentru toate speciile si ca, in defintiv, depinde numai de tine de cum vei aplica indemnul „retineti si evitati”.
PS: Eu una am aplicat si continui sa aplic principiul citat mai sus descoperind astfel ca „egoistii proprietari ai adevarului absolut” sunt poate pe cale de a se transforma in exceptii de la regula creata de cei (*) ce accepta sa se imbogateasca imbogatind realitatea celorlalti .
(*) Alexandru Negrea , Blog D’Agatha , Bani fara bani , Bojan Ciprian , Catalin , Camil Stoenescu , CristinaTM , Deceneu , Dojo , Fosile, Gazetino , LumiNebune , Marina ,Mitza , Monica , Tabakera , … si lista poate continua
Sursa imaginii aici
Un articol pe blogu’ meu care atinge tangențial problema pe care ai ridicat-o. Dacă ai timp, cetește-l!
http://bciprianmp.wordpress.com/2011/01/08/despre-adevar/
„pentru fiecare om adevărul reprezintă o noţiune pe care şi-o formează în funcţie de achiziţiile sale, în materie de experienţă de viaţă şi, de cele mai multe ori, de percepţia de moment asupra relităţii şi de instictul de conservare.”
Total de acord cu cela afirmate de tine, consider ca utopic si irealist sa ramai agatat de un ceva continuand a-l propaga intr-o generalizare fortata si uneori complet necivilizata pe principiul ca „toti ce nu sunt cu mine sunt impotriva mea”
Pingback: BunDeCitit.ro
este vorba despre libertatea de a gandi sau cum spun francezii, la liberte de penser:
Problema este ca te poti trezi insultat atunci cand esti in contradictie cu celalat. Asta numai comportament civilizat nu poate fi.
depinde, tre sa fii destept …
Acum câţiva ani eram hotărât să demonstrez oricui mă contrazicea că eu am dreptate. În timp mi-am dat seama că:
1. nu poţi convinge pe nimeni 100% de adevărul tău
2. nu câştigi nimic dacă îl convingi
Da, emiţi o părere atunci când simţi că poţi aduce argumente, în contradictoriu dau nu, unei afirmaţii, dar asta e cam tot ce poţi face. Fără judecăti de valoare, că nu are sens.
Fiecare avem o scara de valori construita pe baza unui parcours si istorii proprii, a unor experiente si esecuri s.a.m.d. Faptul ca nu suntem de acord cu adevarul celorlalti este explicabil , uneori avem timpul si starea de spirit necesara de a-l asculta si a-l intelege. Alteori nu. Dar de aici in a impune adevarul nostru ca litera de lege este cale lunga si ilogica. Ceea ce m-a socat in povestea istorisita in articol este maniera vehementa si necivilizata in care s-a replicat. Pe scurt nu sunt de acord cu ceea ce ai comentat la mine pe blog , drept urmare imi permit sa te critic pe la spate (barfa tipic romaneasca?) si a te trata drept idioata ? Ne mai miram ca suntem unde suntem…
E posibil ca întreaga tensiune să fie provocată de confuzia (uzuală) între adevar si opinie/opţiune/alegere. Adevarul chiar e unic, in vreme ce opiniile, chiar şi atunci când vizează un adevăr, sunt multiple.
Sancţionarea virulentă a unei opinii despre un adevăr e o alegere. Una dintre multiplele posibile.
Pai as zice ca „adevarul e undeva la mijloc”. Exista realitati si interpretari personale a realitatilor pe baza sistemelort de valori personale. Insa pe ce baza am putea impune interpretarea noastra ca fiind cea mai adevarata? In ceea ce priveste sanctionarea virulenta n-as spune ca nu exista limite, nu poti accepta sa fi tratat drept imbecil intr-un mod gratuit. Cazul prezentat este „minor” si , in afara de ceva dezbateri pe subiect , nu vor exista urmari . In alte situatii s-a ajuns la tribunal pentru main putin.
Simțeam că zace în perspective expectative un soi de ariceală care ne-ar putea revigora și ar putea pune punctul pe P. așa cum mulți dintre noi nu ar avea condeiul necesar să o facă. Mi-am scos pălăria. Și chiar am o pălărie.
Pai ma tot gadila punctul asta ca-l pierdusem de undeva pe drum si erau sa mi-l fure altii. Dar cum mi-s ardeleanca blanda nu m-am putut asmuti la fel de crunt in cautarea lui , am preferat sa astept nitel sa treaca ploaia si sa mi se netezeasca tepii. Ca vorba spusa la manie nu-i” a buna”.
Superb pus în cuvinte! Trebuie să recunosc, am întâlnit în ultima vreme mulţi „deţinători ai adevărului absolut”. E dificil să dialoghezi cu cineva care ţine morţiş să i se dea dreptate…
Mi s-a atras atenţia asupra faptului că, în introducerile cărţilor mele folosesc constant o formulă de genul „aceasta este experienţa mea şi e poate potrivită unora, nepotrivită altora şi contraindicată altei categorii. Fiecare e chemat să cântărească şi să decidă, în cunoştinţă de cauză”.
Folosesc cu obstinenţă poate formula, pentru că am convingerea că TOŢI avem dreptate, dar ADEVĂRUL cel mare, este SUMA micilor Adevăruri individuale, exact cum ai subliniat în acest articol. De altfel, oricine e cât de cât conştient că toată viaţa înveţi şi o faci pentru tine, admite că poţi să ai simultan dreptate şi să te înşeli totodată. Aici e vorba de aplicabilitatea unui adevăr. La matematică există noţiunea „domeniu de definiţie” şi ea corespunde acestui concept de „valabilitate determinată”, de adevăr parţial. E adevărat că m-am văzut „pus la colţ” pentru că am arătat unele lipsuri de pildă, în învăţământ. Ciudăţenia e că, punerea în lumină a unei situaţii generale, a fost luată drept „atac la persoană”. Ceea ce mă conduce la concluzia că răul, este mult mai profund decât mi se părea mie… Ce e de făcut? Eu unul, cred că a îmi vedea de treburi mai departe, e soluţia cea mai bună. Am redeschis cursul CBPN 01, o să dau drumul şi la al doilea, am deschis un sit nou, am publicat 14 cărţi, trei sferturi le-am oferit GRATUIT. Asta cred eu că are semnificaţie. Restul? Sunt partizanul ideii potrivit căreia FRUMUSEŢEA DRUMULUI CONTEAZĂ. Atingerea destinaţiei, e un SFÂRŞIT. Dacă ai pornit la drum de dragul destinaţiei, INVARIABIL vei fi nefericit, plin de frustrări şi în final, vei ajunge să devii suma unor „eşecuri”.
Să merite oare frumuseţea drumului să fie umbrită de o destinaţie oarecare, care, ca orice din Univers se schimbă continuu?
„E dificil să dialoghezi cu cineva care ţine morţiş să i se dea dreptate…” . In cazul asta nu e vorba de dialog ci de monolog. Am notat undeva o expresie ce m-a amuzat prin veridicitatea nuantata „ne auzim dar nu ne ascultam” .
„FRUMUSEŢEA DRUMULUI CONTEAZĂ. Atingerea destinaţiei, e un SFÂRŞIT” : crud de adevarat.
Ce pot constata este acel egocentrism nemasurat folosit pe post de singura replica posibila la o contradictie identificata nu poate decat limita universul cunoasterii de sine.
Mie-mi pare rau ca tu asa ai vazut chestiunea. Sincer iti zic ca daca n-as fi citit aici ce-ai spus, nici nu mi-ar fi dat prin cap asemenea imagine. Hai sa incercam sa lamurim un pic apele, ca interpretari eu mi-s de acord ca se pot da cate pofteste fiecare, dar faptele tot sunt unele anume. Asa ca eu iti zic ce stiu ca s-a petrecut de fapt.
Evident, nu am pretentia ca ai avea tu vreo obligatie sa iti schimbi interpretarea. E dreptul tau sa alegi absolut orice interpretare. La schimb, e lege naturala ca te va servi probabil interpretarea fix in masura in care se potriveste (sau nu) faptelor reale.
Intai ca in fapt n-a fost vreo intentie de injurii ori altceva „odios intercalate”. O fraza publica (din intamplare a ta) a fost citata (fraza in sine, fara sa fie legata de tine ca autor ori ca persoana) intr-o conversatie privata drept exemplu de exprimare gresita din punct de vedere gramatical. Greseala cu pricina a fost condamnata atunci pe loc drept o idiotenie in sine (deci exprimarea, NU continutul). Fragmentul cu pricina de conversatie a ajuns public (dintr-o neintelegere in fapt, dar e irelevant). Atat.
Ca in orice interactiune, si discutiile necesita o minima rezistenta a participantilor, in special la neintelegeri. Precum si vointa de a se expune in fapt si neintelegerilor si contradictiilor, mai degraba decat a le evita cu orice pret. Evident, e doar opinia mea asupra discutiilor, tu poti alege alta si-ti poti limita discutiile la cele care corespund definitiei tale.
In sfarsit, ca fapt divers, mie imi pare mai degraba „odios intercalat” ce-ai facut tu aici, de vreme ce acuzi in fapt doi oameni de „dictatura adevarului unic”, dar… nu-i numesti. De ce nu-i numesti oare?
@Diana Coman bun revenit pe aici.
Traim intr-o lume a intepretarilor asta e problema ! De cand cu virtualul asta ne-am pus paie in cap si le-am dat foc. Pai de ce as da nume cand exemplele sunt multiple ?
Bine te-am regasit. Pentru ca exemplele sunt intotdeauna clarificatoare. Si pentru ca si din mai multe poti alege pe cele care sunt cele mai relevante.
@ Diana Coman.
Ceea ce am scris eu + ceea ce scrii tu aici, mă conduce la concluzia că fără să ne fi cunoscut, ne-au unit evenimentele. Comentariul meu era făcut pe faptele propriei mele existenţe. Moi, a prezentat O SCHEMĂ, un arhetip comportamental. Eu am fost mai fricos se pare şi m-am ferit de formularea „monolog”. Moi, care e foarte perspicace, a lovit în plin precizând şi cred că formula citată, îmi aparţine, măcar în parte, pentru că am folosit-o şi eu prin scrierile mele… Deci, discuţia de aici, e o simplă „punere în ecuaţie” în scopul unei dezbateri, cum ziceau unii de mai demult, vreo câteva secole bune: „sine ira et studio”. Cândva mi-a displăcut că pe lista obiectelor mele de studiu a dispărut latina. De când sunt în Grecia, constat că a fost mai bine aşa… Am învăţat DOAR ce am considerat că îmi foloseşte! AŞADAR, în spiritul „fără ură şi părtinire”, am citit aici o propunere de dezbatere şi mi-am expus opinia. Eram departe de a fi convins 100% că e o referire discretă la un caz real. Cărţile mele se bazează pe fapte autentice, personaje reale, dar sunt o combinaţie a acestora. Asta am crezut că face şi Moi aici. Şi vreau să cred în continuare că, am acceptat o formulă de dezbatere prezentată ficţional, pentru că autoarea a considerat că a prezenta faptele în sine, este mai puţin relevant, mai puţin constructiv decât drumul în sine cum spuneam mai sus, adică, dezbaterea. Am contribuit şi eu, pentru că e posibil să fi greşit. Toţi greşim, exagerăm şi atunci, avem nevoie de o oglindă: Omul de lângă noi! Dar, paradoxal lucru, şi aici, în scris e ca în viaţă… am trimis oameni să se uite în oglindă şi să spună celui de acolo, cinci cuvinte simple: „Te iubesc [Numele], iartă-mă!”. Ca şi aici, s-a dovedit a fi inexprimabil de dificil…
Şi totuşi, e atât de productiv să priveşti în oglindă şi SĂ ÎŢI FCERI IERTARE!
De pildă:
Vă rog să mă iertaţi, vă iubesc!
Faptele relatate in acest articol sunt inspirate din mai multe intamplari reale traite, unele de mine, si altele de altii. Ceea ce doresc cu aceasta relatare nu este sa pun la zid vinovatii si prin asta sa rezolv problema. Cele relatate aici descriu doar realitatea din viziunea celui atacat .
Cam asta ar fi , departe de mine gandul de a putea schimba lumea , dupa cum am mai spus intr-o discutie pe acelasi subiect « am invatat ca nu poti schimba un sistem , eventual poti incerca ceva concesii . Daca reusesti sa supravietuiesti fara a-ti darama intregul sistem de valori e OK . Daca nu, e momentul sa cauti alte sisteme”
Moi, eu unul mă bucur că ai făcut precizarea, deşi, cum se vede din comentariul meu anterior, mie mi s-a părut evident că e aşa. De altfel, eu cred că orice jurnalist cu har, asta face: adunăî fapte, le sintetizează, crează o situaţie-arhetip – şi aici intervine ficţionalul, în schimbarea decorurilor şi eventual a scenei, dar păstrarea coordonatelor esenţiale. Ceva mai înainte, poate cu o lună, remarcam pe un alt blog că ne lipseşte exerciţiul dialogului şi de aceea greşim. A greşi în esenţă, este benefic, pentru că în loc să te blochezi şi să amâni la nesfârşit (îmi place „sine die”, potrivită expresie), acţionezi şi, prin asta, îţi dezvolţi o aptitudine extrem de valoroasă, CAPACITATEA DE DECIZIE.
Totuşi, Viaţa m-a învăţat că primele decizii, sunt discutabile, din multe perspective.
Înţelepţii ne învaţă că „a greşi e omeneşte”. Ceea ce e inuman, e să perseverezi în greşeală!
Eu văd în articol exact efortul unui om care şi-a sintetizat experienţa, pe a altora şi a venit aici, s-a expus, pentru ca noi toţi să câştigăm măcar un bun: SĂ DIALOGĂM!
Eu vreau să îţi mulţumesc de pildă pentru că mi-ai amintit că e inevitabil să greşesc, că uneori mă depăşeşte emoţia şi în loc să mă controlez, cedez şi iată, aşa cum povestea ta ne învaţă, lovesc fără să fie necesar şi poate prin asta, pierd.
Pentru mine articolul tău (ca şi altele de altfel!) a fost şi este un prilej de auto-evaluare! Mă înscriu în categoria „ştie-tot”? Şi dacă da, cam cât %? Ori asta, chiar dacă doare când afli, se poate afla doar aşa cum ne-ai propus tu! DIALOG! Să discutăm, poate să ne şi enervăm puţin, dar, să plecăm de la tine ÎMBOGĂŢIŢI. Eu, cred că am câştigat puţin citind şi urmărind dezbaterea. Vreau să cred că am pierdut o picătură de orgoliu şi am luat în schimb o picătură de experienţă de viaţă. Îmi place ;i vreau să cred că, toţi cei care citesc articolul de faţă, vor lăsa o picătură din orgoliul lor şi vor lua cu ei, o picătură de experienţă.
Din nou, MULŢUMESC!
În numele supăraţilor de articol, te rog, iartă-mă pe mine pentru ei!
Eu am să dau mai departe şi poate aşa, o să fim toţi ÎMBOGĂŢIŢI cu o secundă, un minut sau mai multe minute. Secunde, minute de omenie.
Eu iti multumesc ca faci parte din cei deschisi la dialog intr-un mod pozitiv.
Am redat o posibila reactie la interpretarea data unor comportamente , probabil ca exista multe altele …
Pingback: Verticalitatea adevarului interior « Abisuri
Dana, m-am trezit mai tarziu, imi cer scuze…
Iti multumesc pentru compania in care m-ai pus, ma onoreaza 🙂
Priveste partea buna a lucrurilor: acum ne lovim doar de oameni care impun adevaruri, nu de aparate de represiune. Un individ poate fi oricand ignorat. 😀
Buna Catalin ,
Multumesc pentru raspuns . Sa stii ca am invatat cate ceva si din „aventura” asta . Faptul ca nu poti conversa virtual cu necunoscuti fara a genera interpretari provocatoare cu diverse urmari. Probabil ca intr-o discutie „fata in fata” treburile nu s-ar fi petrecut astfel. sau nu s-ar fi petrecut niciodata . De multe ori ma intreb cat poate fi de aproape de adevar „eu” – ul virtual. Si incet incet imi dau seama ca „eu” virtual e extrem de deformat interpretarile limitate de mijlaoce ale celorlalti. Mult mai deformat decat „eu” real unde exista mai multi factorii de realativizare non-verbali.
> Message du 10/11/11 10:31
Pingback: Doctor Jivago si bucuria libertatii – Stop and Think