Elogiu eternitatii autentice


Pana si moartea a migrat intr-o forma 2.0. Cimitirele cu miros de tamaie si crizanteme dupa ploaie ni le mai amintim doar din stirile extravagante la jurnalul de seara. In lumea in care traim omagiile celor disparuti le adresam accedand la cimitire virtuale  intesate de coroane si pietre funerare imaginate „in off” de cei de pe margine. In lumea in care traim exista viata dupa moarte, mesajele trasmise de dincolo de noi ne sunt adresate prin eternitate de cei ce si-au anticipat cu grija vesnicia.

Suntem din ce in ce mai departe, suntem din ce in ce mai ocupati, suntem din ce in ce mai dezradacinati. Traditiile ne sunt prafuite, bine ascunse in intelepciunea celor pe care nu i-am mai ascultat de mult si cu greu i-am mai putea asculta acum. Traditiile ne-au devenit sursa de umor , hidoase prin autenticitatea pe care nu mai suntem capabili sa le-o recunoastem. Ne pierdem incet dar sigur identitatea mostenita , cautand cu disperare sa devenim ceea ce nu putem fi intr-un mod autentic. Ne dorim cu orice pret orice altceva decat putem avea, neacceptand eventuale compromisuri. Nuantele de gri au devenit povesti, gandim binar plasandu-ne mereu in centru. Ne asezam din ce in ce mai des pe locul celor inteligenti, ignorand ca :

„mediocritatea este a celor ce mai cred inca ca prostia este proprietatea celorlati”. 

Suntem din ce in ce mai mult virtuali , realitatea ne-am pierdut-o pe drum. Suntem din ce in ce mai vesnici prin virtualitatea dobandita dar din ce in ce mai neautentici prin ruperea de o realitate considerata ca demodata.